Metoda celui mai rău scenariu.
M-am gândit adesea, cu multă vinovăție, la toate momentele în care am eșuat și am pierdut totul, rămânând la pământ săptămâni sau chiar luni întregi. Am făcut multe greșeli și de câteva ori am ajuns chiar la fundul prăpastiei.
Totuși, odată ce am început să văd toate acele eșecuri ca pe oportunități de învățare, mentalitatea mea s-a schimbat complet și am început treptat să dezvolt proiectele în care sunt implicat până astăzi.
Nu cred că viața este despre momentele pe care trebuie să le îndurăm la pământ, lipsiți de energia de a continua, ci despre acele momente în care găsim puterea să mergem mai departe. Când ne aliniem proiectele cu valorile și găsim semnificația în ceea ce vrem să realizăm, găsim și încrederea necesară pentru a avansa, cu o atenție mai mare la detalii.
Am observat că, cu cât cazi mai tare, cu atât poți aduna mai multă energie când te ridici. Este momentul în care simți din nou că te miști și poți crede iar în tine și în visul tău. De data aceasta, lucrurile nu doar sunt mai clare, ci poți liniști și vocile îndoielii și fricii care te-au urmărit. Astfel poți începe, pas cu pas, să lucrezi la ceea ce poți și vrei să oferi, având în minte ce vei lăsa în urmă. Nu cred că putem vindeca rănile complet, dar rănile aduc schimbare. Greșelile vor rămâne greșeli și ne pot urmări toată viața dacă refuzăm să învățăm ceva din ele.
După cum ți-am spus, am fost de multe ori la pământ, îngropat în datorii, fără numerar, cu toate conturile blocate și dat în judecată pentru incapacitatea de a plăti furnizorii. Îmi amintesc limpede nopțile în care stăteam singur în mașină, într-o parcare, locul meu preferat, și vedeam cum totul se destramă în jur și cum toată lumea se va întoarce împotriva mea. Au existat momente în care abia mă puteam controla. Nu îmi găseam motivul de a exista, nu mă puteam opri din a mă învinovăți și mă întrebam continuu cum au putut lucrurile să ajungă astfel.
Vrei să știi cât de rău era? Aveam datorii de 1,7 milioane de euro, angajați care nu mai aveau loc de muncă și toate activele companiei pierdute. M-am întrebat unde greșisem atât de mult ca să ajung acolo. Nu am vrut niciodată să pierd totul, să dezamăgesc oamenii sau să mă dezamăgesc pe mine.
Acum toată lumea mă ura, nimeni nu mai avea încredere în mine, devenisem un mincinos în ochii lor. Îmi amintesc cum, câteva zile mai târziu, am început să îmi vând bunurile pentru a plăti datoriile și a mă descurca. Case, proprietăți, mașinile companiei, mașinile mele, atât BMW-ul, cât și Pajero, ceasuri, laptopuri, telefoane, chiar și patul și mobila: le-am vândut pe toate, disperat, pentru sume mult sub valoarea lor reală. Am continuat până când am vândut efectiv tot ce aveam.
Ceva a început să se schimbe când am înțeles, în sfârșit, că nu mai aveam nimic de pierdut. Atunci am tras acea linie imaginară în minte și mi-am promis că nu voi mai trece niciodată prin asta. Simțeam că era ultima mea zi pe Pământ și că trăisem o viață ratată, devenind la rândul meu un ratat. Nu reușeam să mă urnesc, teama de eșec preluase controlul și m-a ținut acolo câteva luni bune. Totuși, momentul în care am tras acea linie și întrebările pe care mi le pusesem au rămas cu mine. Zi după zi le auzeam, mai tare ca oricând: „Vrei să mori ca un ratat? Vrei să mori cu muzica în tine? Asta e tot ce poți?”
Acestea au fost întrebările care m-au determinat să mă schimb și m-au împins să îmi construiesc propriul sistem de evoluție conștientă, axat pe schimbarea obiceiurilor vechi și a identității.
Privind în urmă, am ajuns să consider acea perioadă atât cea mai dificilă, cât și cea mai influentă din viața mea. A fost momentul în care m-am regăsit, m-am ridicat și am răspuns „nu” tuturor acelor întrebări.
Am petrecut următorii 3 ani încercând să aflu ce mă motiva cu adevărat, ce voiam să fac, de ce credeam că sunt aici, la ce mă pricepeam și ce puteam oferi lumii. Următorii 3 ani au fost necesari pentru a liniști vocile de fundal ale minții care îmi spuneau că nu sunt suficient de bun, că nu voi putea trece de la cineva care consumă informații și materiale la cineva care pune în practică, încearcă, testează, validează și implementează un proces fără sfârșit, care rafinează tot mai multe idei și concepte pentru a-mi putea oferi darul celorlalți.
Au fost necesari 6 ani lungi pentru a-mi reconstrui reputația și, esențial, pentru a-mi reface încrederea în mine și stima de sine, a-mi schimba multe obiceiuri nesănătoase și chiar a-mi redefini identitatea.
Nu a fost o perioadă plăcută: a trebuit să îmi asum eșecurile și să merg înainte. Au existat zeci de procese și sute de telefoane în care le explicam oamenilor cum eșuasem și că nu fugeam de responsabilități, ci pur și simplu nu reușisem încă să depășesc provocările. În toți acești ani am continuat să fug de mine, dar de fiecare dată Universul, Karma, Dumnezeu mă readuceau pe drum într-un timp-record. Dacă înainte îmi lua luni sau chiar ani să înțeleg ceva, acum se întâmpla în câteva zile sau ore. Asta însemna că mă apropiam de acel „punct fără întoarcere” și că, odată începută, aveam să continui mereu acea misiune.
Cu toate provocările care încercau să mă tragă în jos, exista mereu ceva: o voce care îmi șoptea și îmi insufla energia necesară pentru a continua să cred în mine și să merg înainte.
Astăzi îl văd pe cel de atunci ca fiind nebun că încerca să își îngroape capul în nisip și să fugă de realitate; cineva care eșuase monumental și repetase aceleași greșeli nu o dată, ci de mai multe ori, până când a realizat că nu se mai putea continua așa. Tentațiile de a reveni la greșelile vechi apăreau încă, mai ales când părea că pierd legătura cu valorile mele și cu semnificația a ceea ce făceam. Nu a fost deloc ușor și de câteva ori m-am lăsat sedus de sindromul „hai să mai facem un proiect acum, în paralel”, pentru puțini bani în plus. Așa ajungeam, cumva, din nou de unde plecasem, dar deveneam repede conștient că mă îndepărtam de cine eram cu adevărat.
Hotărârea de a face schimbările pe care le simțeam necesare era însă atât de puternică, încât nu mai exista cale de întoarcere. Pusesem bazele propriului sistem de evoluție conștientă, de schimbare a obiceiurilor și identității, iar rezultatele începeau să apară. Mulți oameni care mă cunoșteau au început să mă întrebe ce se întâmplă. Am devenit vegan, mă preocupa dezvoltarea spirituală, mă implicam în voluntariat și începeam să apreciez viața și să fiu recunoscător pentru tot ce trăisem. A fost foarte greu și nu mulți oameni reușesc să își păstreze sănătatea minții după ce rămân fără nimic, dar a fost revelator. Am devenit un om nou sau poate am descoperit cine eram cu adevărat.
Dar cum te pot ajuta toate acestea? Cred că te poți elibera de temeri când înțelegi că ai mereu resurse la dispoziție, indiferent cum arată viața ta. Chiar și când ai ajuns la fund și nu mai ai puterea să continui, privește în jur. Vei vedea oameni cărora le pasă și care te vor ajuta să te ridici, indiferent de starea ta financiară sau emoțională. Acei oameni vor fi mereu alături de tine.
Și încă ceva: doar imaginându-ți cel mai rău scenariu posibil, cel în care pierzi totul și trebuie să începi de la zero, poți descoperi resurse nefolosite despre care nici nu știai că există. Te îndemn să faci acest exercițiu. Este o metodă fantastică de a găsi soluții, de a fi creativ și chiar de a inova. Imaginează-ți că ai pierdut totul și ai ajuns la fund. Cum te ridici? Ce abilități te-ar putea ajuta?
Ce ai face dacă ai pierde totul și cum te-ai ridica din nou?
Dacă mâine ar trebui să o iau de la capăt, aș face-o. Îmi dau seama că aș fi capabil să reconstruiesc datorită ritualurilor și obiceiurilor pe care le-am înrădăcinat în mine în perioada în care am construit iVolution: un sistem de evoluție conștientă, de schimbare a obiceiurilor și redefinire a identității. Acum am posibilitatea să găsesc acea stare de spirit din care lucrurile nu sunt greu de făcut. Cred că totul se întoarce la capacitatea noastră de a ne concentra pe ce este important aici și acum și de a acționa zilnic, cu disciplină, asupra obiectivelor pe termen scurt, mediu și lung care ne apropie de visuri.
